Pagini

luni, 12 octombrie 2020

Povestea călătoriei în atelierul de cusut

Sursa foto: unsplash.com

Ori de câte ori fac o călătorie înapoi, în timp, în vremea copilăriei mele îndepărtate, văd mai întâi o sobă de teracotă în care lemnele trosnesc, o bucată de etamină pe care două pisicuțe se jucau cu ghemele dintr-un coș împletit și în urechi îmi răsună cuvintele sorei mele care povestea despre Scufița Roșie, în timp ce mâinile ei dibace conturau cu acul și ața pisoii năzdrăvani. Aceste este cea mai îndepărtă amintire pe care o am cu sora mea. 
Pe vremea aceea eu trebuie să fi avut vreo 3-4 ani, iar ea cam 10-11. Eram fascinată de darul ei de a povesti, dar și de a crea povești pe bucăți de pânză cu ajutorul acului, și îmi doream ca atunci când voi fi suficient de mare ca să mi se permită să țin acul în mână să creez astfel de minuni. Tot ce ieșea din mâna ei părea magic: fie că schița pe un colț de hârtie cu un creion un colț din natură, fie că împungea cu acul găurile minuscule din pânză sau împletea cu andrelele ciorapi sau căciuli. Acestea aveau câte o poveste ceea ce le făcea să fie și mai speciale și mai minunate. De la ea am învățat și eu să cos, să tricotez, însă parcă niciodată din mâinile mele nu ieșea ceva magic precum din cele ale ei.

Pentru că talentul Mihaelei în a crea și a desena era vizibil, în jurul vârstei de 14 ani, mama a întrebat-o dacă i-ar plăcea să învețe să și croiască. Răspunsul a fost evident și și-a început propria ei călătorie în a descifra tainele croitoriei. A început ca ucenică la una din croitoresele foarte pricepute de la noi din sat pe care toți o cunoșteau drept doamna Mia. 

Prima lecție de croitorie



La prima lecție de croitorie, eu și mama am însoțit-o pe sora mea. Am intrat într-o lume cu totul necunoscută, dar fascinantă: accesorii croitorie, materiale, tipare care se asemănau cu piesele unui puzzle care așteaptă să fie puse bucată cu bucată una lângă alta, pentru a forma imaginea finală.
Mirosul de materiale noi care așteaptă să fie croite, amestecat cu mirosul uleiului cu care hrănea masina de cusut, degetarele care păreau niște pălării de pitici, hârtia cerată din care erau făcute tiparele pentru costume, rochii și fuste, precum și creta albă mă faceau să mă simt că am intrat în poveastea Croitorașul cel Viteaz și aventuri nebănuie mă așteaptă.

După această excursie în lumea croitoriei, sora mea care a devenit ucenic și a început ușor să-și încropească propriul ei atelier de croitorie. La început m-am bucurat, deoarece  mă lua alături și-mi spunea în continuare povești, în timp ce eu ciopârțeam cu stângăcie pânzele colorate, însă cu timpul accesul în micul ei atelier de croitorie mi-a fost limitat și nu i-am mai putut fi alături în această aventură.
Sursa foto: unsplash.com

Am privit curioasă când i-a sosit acasă prima mașină de cusut pe care urma să-și exerseze cunoștințele noi dobândite. Îmi amintesc foarte clar că mi-a spus ca de atunci nu am voie să mai intru în atelierul ei, căci acolo sunt lucruri importante pe care aș putea să le stric. Nu am ascultat-o și primul lucru pe care l-am făcut când am reusit să mă strecor a fost să-mi desenez propriile mele modele și să-mi decupez propriile tipare, pe șabloanele din ziare pentru care trudise aproape în fiecare seară până târziu în noapte. 

Nu a fost o întâmplare prea fericită pentru niciuna dintre noi, întrucât pe lângă faptul că mi-am luat o urecheală din partea ei și am fost pedepsită și de mama, am rămas fără unul din cele mai dragi momente din copilăria mea: poveștile pe care mi le spunea în timp ce cosea și tricota.

O lungă perioadă de timp nu am mai intrat în micul ei Atelier de Cusust si Brodat, decât pentru măsuri și probe, pentru rochițele pe care ea mi le făcea,  iar când am crescut mai mare, să o ajut să facă curățenie. De fiecare dată, intram ca într-o lume de poveste în care mă așteptam ca totul să prindă viață, însa ieșeam dezamagită, căci totul rămânea parcă fără viață.

Un mic #JurnaldeCroitorie


Târziu, la mulți ani după ce sora mea s-a lăsat de croitorie și s-a îndreptat spre altă profesie, cea de inginer, făcând ordine prin lucrurile ei vechi am găsit un carnețel cu notițele pe care ea și le-a luat când a început să-i învețe tainele. Acest #JurnaldeCroitorie m-a dus din nou în trecut, în atelierul doamnei Mia, unde bucățile de material prindeau viață și spuneau povești odată ce erau transformate în rochii, costume sau taioare.

Am înteles brusc, că sora mea își crease propriul univers de poveste în care ea nu doar povestea, ci își crea propriile povești. Am înțeles că această călătorie a vrut să o facă singură, pentru a-și secretele. Așa cum orice bucătar cunoscut are propriile secrete care îi fac preparatele unice, așa și sora mea atunci o mică croitoreasă, făcuse o călătorie în care descoperise secretul creării hainelor cu personalitate, care dorea să fie al ei și doar al ei, iar asfel își păstra aproape inspirația de a crea modele noi, unicat, diferite de cele copiate din revistele de modă. Unul din aceste modele era rochia pe care am purtat-o la Balul de Absolvire din clasa a XII-a. O schițase în acest #JurnaldeCroitorie, cu zece ani înainte să o facă special pentru mine. A fost cel mai frumos cadou surpriză pe care l-am primit vreodată.
Acest articol a fost scris pentru SuperBlog2020 - Proba 3. #JurnaldeCroitorie



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu